Nașterea și diagnosticul inițial
Am venit pe lume ca un copil mare, cântărind aproape 10 lbs, după o naștere dificilă care a necesitat o cezariană de urgență. În anii ’70, tații au început să fie primiți în sala de naștere, dar tatăl meu a fost exclus atunci când s-a luat decizia de a mă naște prin operație. La 21 de zile de la naștere, medicul pediatru a descoperit o problemă serioasă cu rotația șoldului meu, iar un ortoped a diagnosticat displazia congenitală severă a șoldului, ceea ce însemna că aveam un socket de șold neformat și un cap de femur subdezvoltat.
Decizia de a evita intervenția chirurgicală
Părinții mei au fost informați că aveam nevoie de cel puțin o intervenție chirurgicală, cu riscuri asociate anesteziei și infecțiilor. Tatăl meu, dorind să evite operația, a colaborat cu ortopedul pentru a găsi o soluție alternativă. În loc să stau trei săptămâni în spital cu picioarele în tracțiune, tatăl meu a creat un dispozitiv de tracțiune acasă. A folosit o bază din placaj, o bucată de metal în formă de C, mici pulle și sfori, cu greutăți din pungi mici de orez pentru a trasa picioarele.
Progresele și provocările întâmpinate
După trei săptămâni de tracțiune, șoldul meu era pregătit pentru un cast spica, care acoperea ambele picioare și șoldurile până la talie. Deși părinții mei au întâmpinat dificultăți cu igiena mea, au perseverat. După o perioadă cu un cast și o evaluare a creșterii, a fost necesară o nouă intervenție, dar tatăl meu a continuat să caute alternative, refuzând operația. Au călătorit spre Chicago, Cleveland și Minneapolis, dar fiecare doctor a confirmat necesitatea intervenției chirurgicale. La Universitatea din Michigan, au fost informați că pot aștepta pentru a observa evoluția.
Rezultatele și impactul pe termen lung
Așa cum a simțit tatăl meu, așteptarea a dat roade. La o săptămână după întoarcerea acasă, socketul a început să crească, iar operația nu a mai fost necesară. De-a lungul copilăriei mele, am avut multe vizite la ortoped, iar șoldurile mele s-au dezvoltat relativ normal. Deși am avut dureri de articulații și bursită, am putut să particip la activități fizice normale, inclusiv alergarea, ca și tatăl meu. Recent, un ortoped m-a evaluat și a confirmat că rezultatul a fost unul dintre cele mai bune cazuri de displazie severă a șoldului, subliniind importanța advocacy-ului părinților în îngrijirea copiilor.
Concluzie
Decizia tatălui meu de a ignora sfaturile inițiale ale medicilor și de a căuta o alternativă creativă a avut un impact semnificativ asupra sănătății mele pe termen lung, demonstrând puterea advocacy-ului familial în îngrijirea medicală.
