Grieful anticipat al demenței
Există un tip de durere pentru care nimeni nu te pregătește. Este vorba despre durerea care apare cu mult înainte ca cineva să fie realmente dispărut fizic. Demența ia oamenii încet, în timp ce aceștia sunt încă în fața ta. Uneori, bunica îmi vorbește despre cât de obosită este de la alergătura pentru un soț care a plecat de mulți ani. Privind-o pe bunica în scaunul ei cu rotile, pot observa ceața confuziei pe care demența o aduce asupra multora care trăiesc în azil.
Două realități
În ultima vreme, bunica a trecut de la stadiul frustrării la unul de simplă mulțumire în majoritatea zilelor. Demența o face să trăiască în două realități distincte, iar eu asist neputincios la ambele. Uneori, este prezentă, iar alteori este pierdută în lumea ei, dar teama ca aceste două lumi să se ciocnească s-a diminuat.
Impactul vizitelor
Ultimul an a fost foarte greu. Deși există momente de tandrețe și umor sfâșietor, vizitele și observarea deteriorării mentale și fizice nu sunt ușoare. De asemenea, este deranjant să te simți neputincios în fața schimbării. Bunica nu mai înțelege baseball-ul, așa că cel mai mare interes comun s-a dus. Uneori, mi-e greu să mă mobilizez să o vizitez sau să intru și să constat că încă doarme, cu jaluzelele trase, în mijlocul unei zile însorite de vară.
Sentimente de vinovăție
Recent, un angajat mi-a spus: „E frumos că vii atât de des. Multe familii dispar.” Recunosc că știu exact cum se simt acei oameni. De cele mai multe ori, nu-mi doresc să merg. Poate că e teama sau conștientizarea că ea este în siguranță, îngrijită de alții. Este greu să vezi o persoană dragă cum se stinge treptat. Bunica există în două lumi pentru mine: realitatea pe care o cunoaștem și cea pe care o creez în mintea mea, așa cum vreau să o amintesc.
Împăcarea celor două lumi
Dacă a fi în exterior este greu, a fi în interior trebuie să fie și mai greu, chiar dacă recunoașterea acestui lucru a dispărut și pentru ea. Toți avem momente în care ne simțim singuri sau ne temem că vom fi uitați pentru că ne-am schimbat într-un mod pe care alții îl găsesc greu de acceptat. Deși nu este întotdeauna plăcut și ușor, nu este totul despre mine. Merg să mă asigur că este confortabilă, să-mi reduc vinovăția, să conectez cele două lumi când pot și să-i arăt că sunt acolo, indiferent de „aici” în care se află în acea zi.
Concluzie
Observarea cuiva drag cum dispare treptat este una dintre cele mai solitare forme de pierdere, deoarece lumea nu recunoaște întotdeauna această pierdere. Totuși, dragostea care te determină să continui să te întorci este o dovadă că, deși bunica a suferit schimbări, ea continuă să fie acolo, iar eu nu o voi părăsi.
